BARD ART-PHOTOGRAPHY: MoMente din zona Valcea

Manastirea Hurezi

Este asezata in partea de nord a judetului Valcea, pe drumul national DN 67 Rm.Valcea-Targu Jiu, la poalele muntilor Capatanii, strajuita de codrii, intr-un loc plin de farmec si singuratate, a carui liniste o tulbura doar cantecul huhurezilor, acele pasari de noapte care au dat, probabil, numele acestor locuri si al manastirii. Constantin Brancoveanu (1688-1714), domnitorul Tarii Romanesti la inceputul sec. XVIII este ctitorul acestei manastiri.

Dar sa ne aflam adevarata istorie:

În inima codrilor, sub poala munţilor Căpăţînii, la vreo 100 de km de Piteşti, vă aşteaptă alba mănăstire Hurez, monument UNESCO, un complex arhitectonic cu ziduri de cetate, în spatele cărora veţi găsi bijuteriile coroanei lui Brâncoveanu – o biserică mare, replica simplificată a celei de la Curtea de Argeş, precum şi casele domneşti, cu săli mari, pridvoare luminoase şi dantele de piatră. Puţini sînt însă cei ce ştiu că, pe fresca din pridvorul bisericii, sînt înfăţişaţi cîţiva masoni operativi, boieri şi lucrători, uniţi în cadrul unei confrerii iniţiatice.

Ultimul domn pămîntean, înainte de epoca fanariotă, Constantin Brâncoveanu a fost urcat pe tron de boieri în anul 1688, care chibzuiau că un om ce trecuse prin multe dregătorii va putea să ţină în cumpănă interesele Porţii Otomane cu ale marilor imperii din Apus (cel rus şi cel austriac). Judecata boierilor a fost bună – Brâncoveanu a domnit 26 de ani, fără războaie în Muntenia, fără tulburări la graniţe, jucînd cartea diplomatică, ascunzîndu-şi intenţiile, temporizînd, cum am zice noi, astăzi, cînd cu viclenie, cînd cu înţelepciune, cînd cu ameninţarea armelor, cînd cu forţa banului. O perioadă calmă, de construcţie, de aşezare. Istoricii sînt unanimi în a-i recunoaşte meritele acestui „voivod de aur”, cum i se spunea în epocă, fără a închide ochii în faţa pasiunilor sale omeneşti – Brâncoveanu era iubitor de bani, regimul fiscal din vremea sa dovedindu-se apăsător. Se pare că pacea a avut preţul ei.

Să ne plimbăm puţin prin incinta mănăstirii. Pe latura de miazăzi găsim casele domneşti, cu săli boltite, vegheate de cerdacul cu stîlpi de piatră, cu capiteluri frumos cioplite. Acesta este stilul brâncovenesc – o sinteză armonioasă de elemente de construcţie munteneşti şi influenţe italiene – se ştie că domnul a aplelat la meşteri din Peninsulă. Brîncoveanu a fost un domn renascentist, interesat de locuinţa propriu-zisă, în multiplele sale ipostaze – palat, casa din oraş, conacul de la ţară. Complexul de la Hurez şi Palatul de la Mogoşoaia ilustrează excelent această tendinţă.

Uitaţi-vă cu atenţie pe zugrăveala bisericii mari, ca să găsiţi mici amănunte uluitoare . De exemplu, Judecata de Apoi este înfăţişată cu detalii realiste – viermi care îi mănîncă pe păcătoşi, dinţi rînjiţi, clănţănind, călugări căzuţi în ispită ard de vii, un drac trage cu arcul într-un sihastru, dar omul e apărat de un înger, cu scutul ! De asemenea, hermeneutul Vasile Lovinescu, în studiul intitulat „Trestia de aur”, consideră că gesturile constructorilor şi boierilor reprezentaţi pe frescă, la Hurez, indică apartenenţa lor la masoneria operativă. Mîna dreaptă plasată sub buric iar cea stîngă pe plexul solar configurează o cunoscută postură masonică. Frăţie de breaslă, cunoscînd trei grade de perfecţionare (ucenic, calfă şi maestru), masoneria operativă s-a integrat firesc în comunitatea creştină. De aceea, nu trebuie să ne mire că lăcaşurile de cult au fost ridicate de masoni – vezi şi legenda Mănăstirii Argeşului, cu referirile la meşterul Manole, la calfele şi zidarii săi. Reprezentarea de la Hurez e foarte clară, identificîndu-l pe un anume Cernica Ştirbei (Ştirbei cel Negru), ispravnicul mănăstirii, pe Badea pîrcălabul şi pe Apostol, vornicul Doamnei. În fine, Lovinescu mai identifică şi cunoscutele simboluri ale compasului şi echerului, precum şi firul cu plumb, ca o trestie verticală, aurită.

CALIMANESTI

Întâiul document care vorbeşte de Calimaneşti, ca de altfel şi despre Manastirea Cozia, este datat la 20 mai 1388 (6896). Aici Mircea cel Batrân spune ca: ,,… a binevoit Domnia mea sa ridic din temelie o manastire .. . la locul numit Calimaneşti, pe Olt, care a fost mai înainte satul boierului domniei sale Nan Udoba, pe care cu dragoste şi multa osârdie, dupa voia domniei mele, la închinat mai înainte, zisei manastirii”. Prima descriere a meleagurilor Coziei o datoram lui Gavril preotul de la Athos, aratând ca ,,este plina de toate bunatatile”, ,,care şi noi am vazut cu ochii noştri acel loc şi i-am zis pamântul fagaduit”.

Cele mai vechi urme arheologice dateaza din perioada de tranzitie da la neolitic la epoca bronzului, ceramica recoltata aici încadrându-se în culturile Cotofeni şi Glina. Descoperirile de la Cozia Veche, tezaurul de monede dacice, format din 300 piese gasit la Jiblea, precum şi monedele de la Bivolari, atesta existenta unei zone cu puternice aşezari dacice, unde se afla şi un puternic nod rutier.

Istoria acestor locuri mai este legata de o comoara – izvoarele tamaduitoare - şi cum spunea Alexandru Golescu Negru în 1859 ,,o comoara, un izvor unic în felul sau” – Caciulata. În anul 1873 la expozitia internationala a apelor minerale de la Viena, apei de Caciulata i se atribuie medalia de aur, iar buteliile de Calimaneşti obtin mentiuni. La expozitia internationala de alimentatie şi ape minerale ce a avut loc la Bruxelles, apa de Caciulata primeşte cea mai mare recompensa ,, Diplome de Grand Prix” însotita de medalia de aur.

Misterul de la Pestera Muierii.

O legenda locala spune ca in vremurile vechi aici traia o zana a padurii care-i ajuta pe toti cei care se duceau la ea. Aducea barbatii plecati de langa neveste, ajuta sa rodeasca pantecele femeilor sterpe, le ajuta pe fetele batrane sa se casatoreasca. Intr-o zi, la zana a venit un tanar de o frumusete rapitoare care isi cauta norocul in lume. Iar zana, calcand traditiile si juramintele sale, s-a indragostit de tanar. Numai ca acesta a parasit-o intr-o buna zi. Mult l-a plans zina pe tanar. De durere s-a stins iar trupul ei a fost mistuit de o flacara venita din pamant. De atunci pestera s-ar numi a Muierii. Dar, dincolo de ceea ce vede turistul grabit si poate obosit din cauza drumului parcurs pana atunci, mai exista ceva. Mai exista o zona care nu e vizitata decat de cei care stiu de existenta ei.

Pornind de la descoperirea unui text scris pe o bucata de argila, in limba romana, si datat in anul 176. d. H., in anul 1992 cativa inimosi arheologi amatori au descoperit o zona aflata la 20 de metri, sub pestera turistica. Textul respectiv era parte dintr-o ofranda pe care sotia unui demnitar roman o aducea unui zeu al fertilitatii. Din cauza deteriorarii placutei de argila, numele zeului a ramas necunoscut, din el vizibile fiind doar primele doua litere, respectiv Z si I. Cum in pantenonul dac si cel roman nu se cunoaste un zeu al carui nume sa inceapa cu “Zi”, s-a presupus ca era vorba de un zeu local al fertilitatii, stiut fiind faptul ca in perioada respectiva, inca se mai resimteau urmarile razboaielor dezastruoase din 102 si 106, cand murisera foarte multi barbati. Cautarile au durat mai aproape 2 luni. De multe ori, descurajati, au fost la un pas de a-si strange lucrurile si a pleca. Pana la urma cautarile lor au avut o finalitate care a depasit pana si asteptarile lor.

La 20 de metri sub zona vizitabila au descoperit o incapere ciudata. Cu o lungime de circa 25-30 de metri si o latime de aproape 15 metri, incaperea subterana era diferita de tot ceea ce vazusera ei inainte. In mijloc, se gaseste o formatiune calcaroasa asemanatoare unui falus de aproape 1, 5 metri. Ceea ce este extrem de interesant e faptul ca falusul nu a fost cioplit in calcar ci format de depunerile din pestera. Mai exact este vorba despre o stalagmita ciudata. Desi in mod normal stalagmitele “cresc” de jos in sus, dezvoltandu-se pe verticala, de data asta este vorba despre o stalagmita care s-a dezvoltat pe orizontala. Circumferinta falusului este de aproximativ 40 de centimetri iar orientarea sa este catre intrarea in pestera. Chiar inaintea lui, se mai vad urmele unui altar.

Din pacate, din cauza vicisitudinilor vremii, din altar au mai ramas doar cateva pietre, altarul fiind cioplit din andezit, roca ce nu se gaseste in zona respectiva. De o parte si de alta a simbolului falic se gasesc niste intranduri in peretele pesterii, sapate de mana omului, cate 7 pe fiecare parte. Existenta unor cercei si a altor cateva podoabe de femeie arata ca in acele intranduri se adaposteau femeile care veneau sa se roage zeului respectiv. Iar faptul ca aceste podoabe erau din cositor si bronz si abia cateva din argint, arata ca la serviciile zeului apelau in special femeile din categoria sociala mai defavorizata. Nu se stie daca preotii acestui cult erau femei sau barbati dar, tinand cont de similitudinile altor culte cat si de specificul zonei, s-a presupus ca era vorba de barbati. Mergand pe firul legendei, arheologii au incercat sa refaca, macar in parte, traseul parcurs de femeile care veneau la pestera.

Femeile nemaritate sau cele fara rod, cele sterile, erau aduse de tatii lor sau de soti. Imbracate in haine de sarbatoare, acestea erau duse pana la intrarea in pestera de unde erau preluate de preotii zeului. Dupa ce treceau printr-un ritual de purificare, erau conduse in fata altarului. Aici fiecare depunea ofranda sa si facea rugaciunile de rigoare catre zeu. La sfarsitul rugaciunii, marele sacerdot incepea ritualul prin care ruga zeul sa coboare pe pamant si sa aduca fertilitatea pentru femeia in cauza. Apoi, ii dadea femeii sa bea o licoare special pregatita pentru acest caz. Licoarea continea o serie de analgezice si halucinogene si o adormeau.

Inainte de a o adormi era condusa in lacasul din stanca ce ii era destinat. Sub efectul bauturii femeile traiau intr-o stare de semiadormire timp de 3 zile. In tot acest timp, ca urmare a efectului halucinogenelor, aveau impresia ca s-au intalnit cu insusi Zeul. Se pare, totusi, ca zeul se folosea de preotii sai, de reprezentantii sai terestri pentru a se impreuna cu femeile. Nu se cunosc foarte mult amanunte, dar tinand cont de faptul ca lacasul de sub pamant nu a fost distrus de oameni, inseamna ca cei mai multi erau multumiti de efectele rugaciunilor si ale ritualurilor.

Castru Arutela

Spaţiul cultural civilizatoriu din "inima" Daciei Dacoromane Arutela / Arudela-Ardeal, "e legat de numele indigen (dacic) al Oltului, Alutus. În limba pelasgo-daco-thracică, forma la care face referinţă Tomaschek este de fapt Alutua, care a evoluat în Olt.Arutela este şi numele cetăţii (castrului) de pe malul drept al Oltului, la Cozia-Bivolari (ruinele de care spuneam), punct strategic la intrarea în "ţara" / " provincia" dacică / daco-românească desemnată prin omonim, desigur, dinspre sud / Dunăre, pe valea respectivului râu-afluent al sacrului fluviu.

Deci pe fir etimologic, Arutela (Aru(t)- + -(t / d)ela) / Arudela - Ardeal are încărcătură semantic-sincretică distinctă: " cetate (închizătură), pamânt / ţinut (ţară / provincie) unde creste / înverzeşte lumina / aur"; inducţia semantic-sincretică în perimetrul cromatic al "aurului verzui / verzuriu" nu se poate întemeia decât pe următoarea realitate: "aurul dacic / transilvănean conţine mult argint (în medie 25-26%) şi de aceea este de culoare deschisă, uşor verzuie, fapt care înlesneşte recunoaşterea lui; aurul se găseşte în Transilvania sub toate formele sale: în filoane - aur primar, în sedimente rezultate din dezagregarea rocilor aurifere, în diluviuni şi aluviuni" (CS, 335); ca să nu mai amintim puternicul cult al Soarelui despre care grăieşte tăbliţa rotundă de la Tărtăria-Ardeal (a cărei scriere datează din anul 5300 î.H) (GCiv, 66), cult devenit din 1600 î.H., prin Zalmoxis, prima religie monoteistă din lume, Zalmoxianismul (rezidând - în partea iniţiatică / misterică), ştiinţa de a produce nemuritori...

TROVATII DIN VALCEA – Pietrele care cresc

Pietrele traiesc, respira, au batai regulate de inima, "germineaza", cresc si imbatranesc, se misca! Fac tot ceea ce este specific organismelor vii, numai ca intr-un ritm extrem de lent. Dar ultima noutate legata de ele e de-a dreptul uluitoare: pietrele se si inmultesc. Atentie, deci, cum va purtati de acum inainte, cand va iese in drum o piatra

Cei care au evidentiat faptul ca pietrele se comporta ca niste organisme vii au fost geologii francezi Arnold Rheshar si Pierre Escollet. Dupa studierea mai multor tipuri de roci, colectionate din diverse parti ale lumii, au ajuns la aceasta uimitoare constatare: anume, ca pietrele sunt vii! Foarte multi colegi geologi nu au fost de acord cu studiile lor, considerandu-le empirice.

Filosofiile si religiile din antichitate admiteau ca pietrele au o energie anume, care interfereaza cu energia umana. Samanii le foloseau ca pietre de descantec, divinatorii, pentru proprietatile lor terapeutice si pentru a insoti sufletele in calatoria spre celalalt taram.Calugarii budisti se trezeau la patru dimineata, ora cand plamanii functioneaza optim. Exercitiile de respiratie se faceau intotdeauna in mijlocul naturii, langa formatiuni stancoase, iar margelele din diverse tipuri de pietre erau nelipsite, prinse in siraguri care se infasurau pe incheieturile mainilor sau se purtau la gat. Pietrele de ametist ajutau la calmarea respiratiei, facand-o mai profunda. Agatele ajutau la integrarea ritmului uman in cel al naturii, iar fluoritele reparau orice dezordine energetica. Cristalele de stanca erau indispensabile pentru perceperea corecta a ritmurilor naturii si pentru a ajuta organismul uman sa rezoneze cu acestea. In artele martiale de origine asiatica se recomanda adesea, pentru protectie energetica, cresterea unei pietre. Acest lucru presupune ca omul sa gaseasca o piatra de dimensiuni rezonabile cu care sa rezoneze, si care sa poata fi tinuta in buzunar. De cand o culege de pe jos, pentru ca piatra in cauza ii "spune" ceva, pana o determina sa-i asigure protectie, trebuie sa-i vorbeasca, s-o mangaie usor in palma, sa stabileasca un contact subtil. Apoi, este suficient sa-i spuna in gand sa ridice un zid intre el si o persoana care are ganduri negative la adresa lui, si pietricica se "multiplica" si se transforma in scut impotriva energiilor negative. Luptatorii de arte martiale sunt capabili si de alte performante la nivel spiritual, legat de aceste "pietre de suflet", dar totul pleaca de la convingerea ca pietrele sunt vii!